asupra tuturor aspectelor vieţii umane.

Exterminate! Exterminate!

Gameplay-ul e acelaşi cu care împătimiţii quest-urilor au fost obişnuiţi în Lure of The Temptress sau în Broken Sword. Click-ul stânga se foloseşte la analiza obiectelor înconjurătoare iar click-ul dreapta e bun pentru manipulare, vorbe goale şi alte asemenea. Inventory-ul se află în partea de sus a interfeţei (apare numai când e mutat mouse-ul în zona respectivă), iar meniul jocului poate fi accesat printr-un F5 (chestie de care nu m-am prins chiar uşor, având în vedere că nu am manualul jocului, dacă o fi existat aşa ceva). La capitolul interfaţă cu utilizatorul nu prea există elemente care să încurce gamer-ul, chestie care m-a bucurat destul de tare (şi care în ziua de azi e floare rară).
    Design-ul jocului este făcut de către Dave Gibbons şi are o groază de elemente inspirate din Mad Max, spre exemplu: peisajele deşertice, tunsorile băştinaşilor. Pe de altă parte, oraşul are un design futurist-industrial, pur distopic. În ciuda acestui aspect, jocul nu păstrează deloc o notă sumbră. Replicile personajelor au cuvinte accentuate într-un mod funny,

se fac referiri ironice la "cheful de muncă al cetăţeanului" (supervisor-ul din uzină), la birocraţie şi la justiţia oarbă, surdă, şchioapă şi beteagă de o mână (pe tema asta se desfăşoară în joc o scenă absolut delicioasă). Dar subtilităţile jocului nu se opresc aici. Se fac referiri la cele trei legi ale roboticii lui Asimov ("those are fiction!"), plus că diverse personaje apar mai târziu în Broken Sword sub forma unor easter egg-uri şi... de aici las cititorul să disece.

Do androids dream of electric sheep?

După cum spuneam şi mai sus, jocul este construit pe Virtual Theatre engine, o chestie absolut simplă care lipseşte jocul de orice bug-uri (eu nu am întâlnit niciunul pe parcursul plimbărilor prin universul jocului). Muzica este MIDI, o chestie parcă nu aşa plăcută, dar suportabilă având în vedere anul lansării jocului. Speech-ul este la rândul lui un element important, iar la capitolul ăsta mi s-a părut că actorii forţează intenţionat nota spre a crea un comic (personajul Danielle Piermont e un exemplu bun în sensul ăsta). Pentru evitarea problemelor de compatibilitate cu XP-ul am

recurs la binecunoscutul ScummVM, 100% compatibil cu BASS. Partea bună e că ScummVM e available şi pentru Linux sau OSX, ceea ce înseamnă că jocul poate fi jucat cam pe orice platformă (inclusiv pe Amiga şi pocketPC). Extinderea asta masivă a compatibilităţii a fost cauzată de scoaterea jocului de pe rafturile magazinelor în august 2003 şi catalogarea sa drept freeware, după care fix pe net a ajuns. Cu ocazia asta, varianta CD a jocului (cu full speech şi toate ălea bune) a fost luată sub aripa protectoare a celor care se ocupă de ScummVM cel open-source şi a fost pus pe sourceforge.net, în secţiunea extras. Cred că ăsta e un argument destul de bun care să vă determine să puneţi mâna acum pe joc şi să îl devoraţi.

În încheiere o să îmi dau şi eu cu părerea în jocul ăsta, ba o să îmi permit să fiu de-a dreptul subiectiv. Povestea mi-a plăcut la nebunie, grafica, speech, control, tot. Cu toate astea, jocul mi s-a părut extrem de scurt (doar câteva ore de joc, aproape că reuşesc să le număr pe degetele de la o mână), lăsându-mi o senzaţie de fad.

Comparându-l cu producţiile ulterioare (adică cele două Broken Sword-uri), jocul pare mai slab, deşi subiectul e unul incredibil de fain. Pentru a evita să o mai lungesc prea tare, eu recomand oricum cititorului să pună mâna pe joc şi să îl mănânce pe pâine. Merită cu siguranţă, pentru fanii genului şi nu numai.

-- Spyked