cuminte. În călătoriile sale, Keen va da ochii cu alieni mai mult sau mai puţin prietenoşi, mai mult sau mai puţin enervanţi, cu fiinţe care îi vor pune piedici, ţepi, foc, plus alte chestii menite să crească adrenalina în sângele copilului care şi-a pus în cap să joace aşa ceva.

 

 

Încă un platform game.

Dar nu unul oarecare, ci probabil primul joc de platformă scrolling de a doua generaţie care a fost lansat pe PC. Intrând puţin în coordonate istorice, voi spune că în 1989 platform game-urile pentru DOS erau puţin în urma celor apărute pe consolă.

Prince of Persia avea într-adevăr o grafică şi animaţie superbă, dar era bazat pe succesiune de ecrane, lucru un pic frustrant la capitolul gameplay.

Commander Keen a spart piaţa în 1990, cu ajutorul lui John Carmack şi a celorlalţi programatori de la id Software, aducând acel scrolling şi grafica pentru display-uri EGA. Putem spune că jocul se află aproape de nivelul unui Sonic the Hedgegog, lansat de către Sega în acelaşi an, şi un pic peste jocurile SNES din anii anteriori.

Ca şi gameplay, Commander Keen se aseamănă izbitor de mult cu Super Mario Bros. Seamănă, dar nu răsare. Accesarea nivelelor se face cu ajutorul unei hărţi principale, dar

obiectivul principal al jocului nu îl reprezintă explorarea în întregime a hărţii, ci găsirea obiectelor pierdute de către Keen. O foarte mare parte din nivele au un rol informativ sau

aduc completări poveştii. În cadrul unui nivel, gamer-ul va trebui să adune cartele de acces, diverse obiecte delicioase care contribuie la scorul final (element de arcade cel puţin simpatic în acest joc), dar mai ales item-urile cheie, care de obicei se găsesc la ieşirea din nivel. Multe locaţii pot fi dificil de explorat sau găsit, deci jucătorul va trebui să îşi folosească inteligenţa şi spiritul de observaţie, dar şi pogo stick-ul din dotare, un element original al jocului, care e util când vrei să sari peste obstacole mai late/lungi/înalte. În ceea ce priveşte alienii, jocul e în general populat cu puţini verzulii ostili, câţiva roboţi şi nişte şoricei (?) veniţi parcă dintr-un vis urât de-al lui Tom Hall. Varietatea inamicilor nu e una mare, dar nici nu era nevoie de multe tipuri de monştri, având în vedere că jocul

e relativ scurt (nu pun la socoteală faptul că am repetat

unele nivele de mai mult de zece ori înainte să ajung să le completez).

 

Yikes again!

Atmosfera jocului este specifică vremii, foarte arcade-ish. Sunetul e exclusiv pc-speaker based, ceea ce poate deveni un pic enervant uneori. Combinat cu faptul că în joc există nişte creaturi mici, verzi, care nu muşcă şi nu trag cu laser, dar împing caracterul principal (la propriu) pe culmile disperării în momentele absolut nepotrivite, per total jocul poate să pună cu succes la încercare răbdarea gamer-ului.

Recunosc faptul că din tot ce am jucat din seria Commander Keen, această primă parte mi se pare cea mai fadă şi lipsită de substanţă. Prima dată când am pus mâna pe el l-am aruncat repede într-un colţ şi m-am apucat de partea a patra. Cu toate astea, poate fi un joc distractiv, mai ales pentru cei care au prea mult timp liber, aici intrând şi copiii cu vârste până în 10 ani. Celorlalţi le pot sugera să dea o privire peste el, măcar în virtutea nostalgiei dacă nu pentru altceva. Oricum jocul stă gata să fie downloadat.

 

-- Spyked

Nota: 4.0 din 5